Logo
img
img
HomeimgArticoleimgGrădiniţeimgConcursuriimgComunitateimgDesene de coloratimgVideoimgJocuriimgConversaţiiimgTeste
AcasăArticoleIn vacantaPrin... restul lumiiElk Island, un cadou cat un parc
img img img img img
img
img
img
Comentează img Recomandă img
Trimite
img
Tipăreşte
img
8,89
47 voturi
2735 afisări
img
img
img
img img img img img

Elk Island, un cadou cat un parc

Articol adăugat de Eli Angel  Offline la 16 iulie 2009

Elk Island, un cadou cat un parc

Elk Island este un parc national aflat la aproximativ 35 de km de Edmonton, capitalia provinciei Alberta. E unul dintre cele zeci de parcuri de acest gen din Canada. Elk Island e putin mai special... pentru ca am fost si noi pe acolo !

Intr-o frumoasa zi de Iulie, ne decidem sa parasim pentru cateva ore maiestuozitatea orasului si sa evadam in Elk Island, un parc canadian despre care auzisem multe si toate frumoase. Drumul nu dureaza mult, si nici nu ne dam seama cand intram pe portile parcului. Domnnul de la ghiseu ne intampina cu firescul “Hello, Bonjour”, dupa care ne anunta ca “azi printesele intra gratis”. Imi vad Minimisteruta zambind cu satisfactie si anuntandu-ma ca “ea e printesa azi”. Nici macar nu o dadea de gol coronita pe care si-a asezat-o c u preocupare pe cap cand am plecat de acasa.

Oprim in prima parcare, sa ne facem planul si sa studiem harta. Prea preocupati de trasee si verde, nici nu vedem prima gazda care ne intampina, politicos, de la sosire. “A, stai linistiti, e prietenos”, ne spusese domnul de la poarta. Mda, i-as fi dat dreptate, doar ca eram eu in fata coyote-ului, nu el. Incet si fara miscari bruste, ma asez cuminte in masina, proaspat linistita de portia de adrenalina. NU ne-a tinut mult cumintenia, era si imposibil cand stiai ca treci prin paduri prin care forfotesc zeci de animale, care mai de care mai salbatice, pe carari pe care bizonii isi plimba gratios ferocitatea , iar elanii si renii se antreneaza pentru sania lui Mos Craciun.

Caprioarele si iepurasii fac parte din peisajul zilnic al strazii, deci nu ne mai mira sa ii vedem la tot pasul in parc. Cu boticul umed in vant, firave dar ferme, arata ca niste sculpture perfecte. Ne-am oprit la un moment dat doar pentru ca nu am crezut ca respira, eram convinsa ca e doar o statuie foarte reusita. A tresarit, l-a luat pe Bocanila, si s-au facut nevazuti in marea verde. Am intrat apoi pe Aleea Bizonilor, unde vedeai orice... mai putin bizoni. Popandai, suricate, iepurasi, pasari de tot felul, mai ca te convingeau ca esti intr-una din cartile de basme de pe noptiera Minimisterutei. NU eram singurii vizitatori, dar imi placea cum pulseaza respectul fata de natura. Daca pe placuta scria sa nu intri pe nu stiu ce traseu, sau sa nu hranesti animalele, sau chiar sa nu cobori din masina, era litera de lege. Nu am vazut cutezatori care sa incerce sa prinda cadrul perfect, sa se abata de la traseu sau, mai grav, sa tenteze animalutele cu alune si biscuiti. Putini dezamagiti ca bizonii nu ne-au onorat cu prezenta, plecam spre urmatorul popas, respirand la tot pasul sansa de a ne afla in acest mic paradis verde. Ne mai oprim pe drum sa admiram castorii si casuta lor, aflam de la Minimisteruta ce mananca ei, si anume betze si copaci (ok, ii acordam dreptul la naivitate, inca n-are 3 anisori), si ii intrebam daca s-au spalat pe dinti.

Alegem sa ne plimbam pe traseul amenajat pe malul lacului, si aflam povestea insulei. In jurul anilor 1900, 3 fermieri din zona au un gand si o viziune. Vad in locul acela aparent salbatic, o posibila extindere a orasului, si oameni pangarind linistea si virginitatea locurilor. Si fac o petitie la guvern, prin care se obliga sa populeze parcul cu 30 de bisoni, cu conditia ca guvernul sa imprejmuiasca parcul. Cativa ani mai tarziu, primii bisoni isi muta resedinta aici, si incep sa creasca bizonici mai mici, care sa duca povestea mai departe. In jurul anilor 1950 mai e adusa inca o specie de bizoni, apoi elani, reni, lebede. Parcul prinde viata, sub privirea guvernului, care decide ca idea nu e rea si maresc suprafata parcului la 194 de km patrati. Rate salbatice pe cuiburi improvizate in mijlocul apei, broscute verzi, lebede probabil foste ratuse urate, toate ne spuneau povestea unui success. Triumful naturii in fata urbanizarii.
Ne odihnim putin pe aceeasi banca pe care acum 25 ani s-a asezat si Papa Ioan Paul al II-lea, inchidem ochii si incercam sa ne imaginam la ce s-o fi gandit. Nimic in jur nu ne da indicii, asa ca ramanem doar cu onoarea de a fi stat in locul lui, chiar si numai pentru 5 minute.

Un teatru mic, modest, antic, isi face aparitia dintre pomi, si imi lasa impresia unui Colosseum, varianta de buzunar. Nu e nevoie de actori, déjà vad pe scena personaje colorate, cu coafuri elaborate si pantaloni bufanti, vanzand vise si iluzii. Ne uitam la ceas si ne intrebam cine a furat orele, ca noi sigur nu le-am trait. Au zburat spre lac, probabil, si s-au asezat ca sedimente pentru veacuri ce-o sa vie. E deja 10, inca nici seara nu e (asta e un lucru pe care il iubesc la tara asta), dar pornim incet spre masina. Vreau sa cred ca bizonii nu dezamagesc, si am dreptate. Isi fac aparitia in final, ca sa incheie reprezentatia data de colegii lor, ca intr-o piesa bine regizata. Asa ca intalnim primul exemplar, cam la un metru de sosea. Incetinim... firesc. Isi ridica incet privirea spre noi. NU ne simtim in largul nostru. NU stiu cine s-ar simti in locul nostru. Pornim, inca subjugati de senzatia de a respira aerul de la un metru de bison. Il intalnim si pe fratele lui... desi cred ca dupa alura era tatal, iar dupa privire parea ca merge sa il aduca inapoi de la discoteca. Vedem si mamicile, cu bizonicii langa ei. Vorba vine bizonici, ca aduceau mai degraba cu niste taurasi foarte bine dezvoltati. Dupa ce am facut cunostinta cu ei, fericiti de finalul apoteotic al excursiei am pornit spre casa, prea coplesiti sa mai vorbim. Minimisteruta era cea mai impresionata, intrebandu-ne tot drumul, pentru a x plus una oara, ce culoare are fiecare animal in parte, ce mananca, in ce filme a jucat si in ce carti s-a desenat.

E greu de pus in cuvinte maiestuozitatea unui asemenea loc, si e inca si mai greu de descris ce am simtit calcand pe acolo. O sa continuam sa mai mergem in Elk Island, vreau sa imi regasesc cuvintele, si imi place senzatia care ma imbraca atunci cand calc pe urmele facute in noroi de animale prea verzi ca sa le pese de noi.



img img img img img
img
img
img
img
img
img
img img img img img
img img img img img
img
img
img
Comentarii
Răspunde

img img img img img
img
img
img
Atenţie
- Trebuie să te autentifici pentru a putea scrie comentarii
- Nu ai cont? Click aici pentru inregistrare

- Toţi membrii de pe Diseara.Ro se pot loga pe acest site folosind aceleaşi date de utilizator pentru a comenta
img
img
img
img img img img img
Comentariul tău:
- Toţi membrii de pe Diseara.Ro se pot loga pe acest site folosind aceleaşi date de utilizator pentru a comenta
Click aici pentru a te autentifica
img
img
img
img img img img img
Articole similare:
Curiozitati din natura,  Plitvice - tinutul...,  Parcul National Retezat...,  Pași de urmat dacă vrei...,  In excursie cu parintii,  Baile Felix,  Rutina... bat-o vina !,  Padurea, prietena...,  Sa facem copii ?!,  Tratamente naturiste cu...,  Curiozitati din lumea...,  Pestera Ursilor,  Locul unde se nasc norii,  Arenele de Joacă...,  Hai sa ne plimbam...,  Sunt depresiva,  Tokyo DisneyLand,  Port Aventura - Spania,  Parcul Prater - Viena,...,  LegoLand - Danemarca

 
SUS