| Cartea - sursa de autoinstruire pentru copil | |
|
Articolul surprinde o experienta de viata traita de o familie de profesori care au asigurat fiului lor deprinderea de a citi inainte de merge la scoala.
Reusita de mai tarziu a copilului se datoreaza accesului la surse de informare scrise accesibile
Cand in tinerete, aveam mult de studiat pentru facultate, Cristian, fiul nostru de vreo 3-4 ani, ma imita, ca toti copiii si lua o carte (uneori chiar atlase geografice) pe care o aseza in fata sa si privea indelung spre ea zicand ca “invata ca mama”.
Ca sa evitam conflictul pentru aceleasi carti, i-am cautat in biblioteca o carte veche cu poze . Era o editie ilustrata a volului “Povestiri istorice (sau eroice)”, de Eusebiu Camilar. Fiecare povestire avea si cate un portret cat pagina al personajului principal. Cristian rasfoia pagina si intreba : Asta ce-i? Noi raspundeam : Asta e Decebal… Asta e Traian… Asta e Stefan cel Mare etc. Inceputul fiecarei povestiri era marcat cu o litera uriasa precum cele folosite in manuscrisele cronicilor si textelor din sec. Al XVI-XVII-lea. Cristian s-a aratat curios : asta ce-i?. I-am raspuns pentru fiecare caz in parte , pe intelesul lui : asta-i o litera, litera …., despre care ai sa inveti cand vei merge la scoala…
Dupa cateva saptamani, am observat cu surprindere si bucurie ca fiul nostru memorase nu numai numele personajelor, dar al unor litere! “ Asta-i Decebal…, asta-i C …”
El identifica literele si pe textele obisnuite, dar si in natura, printre obiecte . Coaja ramasa de la o felie de paine era un C sau un U, stelutele de grasime din supa erau o multime de O …
I-am procurat un abecedar si , doar cand dorea el, ne jucam de-a cititul ilustratiilor si treptat al literelor. Cu infinita rabdare si fara a forta copilul catusi de putin, starnindu-I curiozitatea , incurajandu-i si laudandu-i orice succes, l-am sprijinit pe Cristian sa desluseasca tainele cititului. In felul acesta putea sa urmareasca, macar si partial, si textele de pe ecranul televizorului. I-am oferit apoi in acelasi scop si alta “jucarie” : “ Dictionarul limbii romane modern “ de prin 1956 sau 58, cu multe ilustratii, desene. Cristian privea desenul, gravura si apoi se straduia sa citeasca ce scrie dedesubtul acesteia. Nu era doar un exercitiu de citire, citirea nu era un scop in sine, ci un mijloc de a-si satisface curiozitatea fireasca varstei
Progresul a fost continuu si rapid. I-am cumparat mereu carti usoare, cu texte putine si atractive, pe care le citea si recitea de nenumarate ori. Cand a intrat la scoala, Cristian citea cursiv texte la prima vedere ca un absolvent de clasa a IV-a (conform aprecierilor invatatorilor de la scoala). In ciuda temerilor si parerilor unora, Critsian nu s-a plictisit deloc, invatatorul dandu-I sarcini individuale de invatare, si teme de scris, fiindca acasa nu l-am invatat sa scrie de mana. El scria totusi intr-un mod ciudat copiind , desenand literele de tipar incepandu-le de unde voia el… Desi a invatat la o scoala rurala, a reusit printre primii la un liceu de elita din Iasi si la fel si la facultate .
Desi cariera lui profesionala a fost in domeniul matematicii, pasiunea pentru lectura i-a ramas.
Cred ca o explicatie a reusitelor fiului nostru este insusirea cititului la o varsta frageda. Contactul individual cu cartea, cu informatia i-a creat intotdeauna un avantaj in fata unora dintre colegi.
Poate ca o explicatie a reusitei invatarii cititului este si faptul ca tatal lui Cristian, sotul meu, este profesor de romana si invatator la baza.
Cand in tinerete, aveam mult de studiat pentru facultate, Cristian, fiul nostru e vreo 3-4 ani, ma imita , ca toti copiii si lua o carte (uneori chiar atlase geografice) pe care o aseza in fata sa si privea indelung spre ea zicand ca “invata ca mama”.
Ca sa evitam conflictul pentru aceleasi carti, i-am cautat in biblioteca o carte veche cu poze . Era o editie ilustrata a volului “Povestiri istorice (sau eroice)”, de Eusebiu Camilar. Fiecare povestire avea si cate un portret cat pagina al personajului principal. Cristian rasfoia pagina si intreba : Asta ce-i? Noi raspundeam : Asta e Decebal… Asta e Traian… Asta e Stefan cel Mare etc. Inceputul fiecarei povestiri era marcat cu o litera uriasa precum cele folosite in manuscrisele cronicilor si textelor din sec. Al XVI-XVII-lea. Cristian s-a aratat curios : asta ce-i?. I-am raspuns pentru fiecare caz in parte , pe intelesul lui : asta-i o litera, litera …., despre care ai sa inveti cand vei merge la scoala…
Dupa cateva saptamani, am observat cu surprindere si bucurie ca fiul nostru memorase nu numai numele personajelor, dar al unor litere! “ Asta-i Decebal…, asta-i C …”
El identifica literele si pe textele obisnuite, dar si in natura, printre obiecte . Coaja ramasa de la o felie de paine era un C sau un U, stelutele de grasime din supa erau o multime de O …
I-am procurat un abecedar si , doar cand dorea el, ne jucam de-a cititul ilustratiilor si treptat al literelor. Cu infinita rabdare si fara a forta copilul catusi de putin, starnindu-I curiozitatea , incurajandu-i si laudandu-i orice succes, l-am sprijinit pe Cristian sa desluseasca tainele cititului. In felul acesta putea sa urmareasca, macar si partial, si textele de pe ecranul televizorului. I-am oferit apoi in acelasi scop si alta “jucarie” : “ Dictionarul limbii romane modern “ de prin 1956 sau 58, cu multe ilustratii, desene. Cristian privea desenul, gravura si apoi se straduia sa citeasca ce scrie dedesubtul acesteia. Nu era doar un exercitiu de citire, citirea nu era un scop in sine, ci un mijloc de a-si satisface curiozitatea fireasca varstei
Progresul a fost continuu si rapid. I-am cumparat mereu carti usoare, cu texte putine si atractive, pe care le citea si recitea de nenumarate ori. Cand a intrat la scoala, Cristian citea cursiv texte la prima vedere ca un absolvent de clasa a IV-a (conform aprecierilor invatatorilor de la scoala). In ciuda temerilor si parerilor unora, Critsian nu s-a plictisit deloc, invatatorul dandu-I sarcini individuale de invatare, si teme de scris, fiindca acasa nu l-am invatat sa scrie de mana. El scria totusi intr-un mod ciudat copiind , desenand literele de tipar incepandu-le de unde voia el… Desi a invatat la o scoala rurala, a reusit printre primii la un liceu de elita din Iasi si la fel si la facultate .
Desi cariera lui profesionala a fost in domeniul matematicii, pasiunea pentru lectura i-a ramas.
Cred ca o explicatie a reusitelor fiului nostru este insusirea cititului la o varsta frageda. Contactul individual cu cartea, cu informatia i-a creat intotdeauna un avantaj in fata unora dintre colegi.
Poate ca o explicatie a reusitei invatarii cititului este si faptul ca tatal lui Cristian, sotul meu, este profesor de romana si invatator la baza.
Cand in tinerete, aveam mult de studiat pentru facultate, Cristian, fiul nostru e vreo 3-4 ani, ma imita , ca toti copiii si lua o carte (uneori chiar atlase geografice) pe care o aseza in fata sa si privea indelung spre ea zicand ca “invata ca mama”.
Ca sa evitam conflictul pentru aceleasi carti, i-am cautat in biblioteca o carte veche cu poze . Era o editie ilustrata a volului “Povestiri istorice (sau eroice)”, de Eusebiu Camilar. Fiecare povestire avea si cate un portret cat pagina al personajului principal. Cristian rasfoia pagina si intreba : Asta ce-i? Noi raspundeam : Asta e Decebal… Asta e Traian… Asta e Stefan cel Mare etc. Inceputul fiecarei povestiri era marcat cu o litera uriasa precum cele folosite in manuscrisele cronicilor si textelor din sec. Al XVI-XVII-lea. Cristian s-a aratat curios : asta ce-i?. I-am raspuns pentru fiecare caz in parte , pe intelesul lui : asta-i o litera, litera …., despre care ai sa inveti cand vei merge la scoala…
Dupa cateva saptamani, am observat cu surprindere si bucurie ca fiul nostru memorase nu numai numele personajelor, dar al unor litere! “ Asta-i Decebal…, asta-i C …”
El identifica literele si pe textele obisnuite, dar si in natura, printre obiecte . Coaja ramasa de la o felie de paine era un C sau un U, stelutele de grasime din supa erau o multime de O …
I-am procurat un abecedar si , doar cand dorea el, ne jucam de-a cititul ilustratiilor si treptat al literelor. Cu infinita rabdare si fara a forta copilul catusi de putin, starnindu-I curiozitatea , incurajandu-i si laudandu-i orice succes, l-am sprijinit pe Cristian sa desluseasca tainele cititului. In felul acesta putea sa urmareasca, macar si partial, si textele de pe ecranul televizorului. I-am oferit apoi in acelasi scop si alta “jucarie” : “ Dictionarul limbii romane modern “ de prin 1956 sau 58, cu multe ilustratii, desene. Cristian privea desenul, gravura si apoi se straduia sa citeasca ce scrie dedesubtul acesteia. Nu era doar un exercitiu de citire, citirea nu era un scop in sine, ci un mijloc de a-si satisface curiozitatea fireasca varstei
Progresul a fost continuu si rapid. I-am cumparat mereu carti usoare, cu texte putine si atractive, pe care le citea si recitea de nenumarate ori. Cand a intrat la scoala, Cristian citea cursiv texte la prima vedere ca un absolvent de clasa a IV-a (conform aprecierilor invatatorilor de la scoala). In ciuda temerilor si parerilor unora, Critsian nu s-a plictisit deloc, invatatorul dandu-I sarcini individuale de invatare, si teme de scris, fiindca acasa nu l-am invatat sa scrie de mana. El scria totusi intr-un mod ciudat copiind , desenand literele de tipar incepandu-le de unde voia el… Desi a invatat la o scoala rurala, a reusit printre primii la un liceu de elita din Iasi si la fel si la facultate .
Desi cariera lui profesionala a fost in domeniul matematicii, pasiunea pentru lectura i-a ramas.
Cred ca o explicatie a reusitelor fiului nostru este insusirea cititului la o varsta frageda. Contactul individual cu cartea, cu informatia i-a creat intotdeauna un avantaj in fata unora dintre colegi.
Poate ca o explicatie a reusitei invatarii cititului este si faptul ca tatal lui Cristian, sotul meu, este profesor de romana si invatator la baza.
Cand in tinerete, aveam mult de studiat pentru facultate, Cristian, fiul nostru e vreo 3-4 ani, ma imita , ca toti copiii si lua o carte (uneori chiar atlase geografice) pe care o aseza in fata sa si privea indelung spre ea zicand ca “invata ca mama”.
Ca sa evitam conflictul pentru aceleasi carti, i-am cautat in biblioteca o carte veche cu poze . Era o editie ilustrata a volului “Povestiri istorice (sau eroice)”, de Eusebiu Camilar. Fiecare povestire avea si cate un portret cat pagina al personajului principal. Cristian rasfoia pagina si intreba : Asta ce-i? Noi raspundeam : Asta e Decebal… Asta e Traian… Asta e Stefan cel Mare etc. Inceputul fiecarei povestiri era marcat cu o litera uriasa precum cele folosite in manuscrisele cronicilor si textelor din sec. Al XVI-XVII-lea. Cristian s-a aratat curios : asta ce-i?. I-am raspuns pentru fiecare caz in parte , pe intelesul lui : asta-i o litera, litera …., despre care ai sa inveti cand vei merge la scoala…
Dupa cateva saptamani, am observat cu surprindere si bucurie ca fiul nostru memorase nu numai numele personajelor, dar al unor litere! “ Asta-i Decebal…, asta-i C …”
El identifica literele si pe textele obisnuite, dar si in natura, printre obiecte . Coaja ramasa de la o felie de paine era un C sau un U, stelutele de grasime din supa erau o multime de O …
I-am procurat un abecedar si , doar cand dorea el, ne jucam de-a cititul ilustratiilor si treptat al literelor. Cu infinita rabdare si fara a forta copilul catusi de putin, starnindu-I curiozitatea , incurajandu-i si laudandu-i orice succes, l-am sprijinit pe Cristian sa desluseasca tainele cititului. In felul acesta putea sa urmareasca, macar si partial, si textele de pe ecranul televizorului. I-am oferit apoi in acelasi scop si alta “jucarie” : “ Dictionarul limbii romane modern “ de prin 1956 sau 58, cu multe ilustratii, desene. Cristian privea desenul, gravura si apoi se straduia sa citeasca ce scrie dedesubtul acesteia. Nu era doar un exercitiu de citire, citirea nu era un scop in sine, ci un mijloc de a-si satisface curiozitatea fireasca varstei
Progresul a fost continuu si rapid. I-am cumparat mereu carti usoare, cu texte putine si atractive, pe care le citea si recitea de nenumarate ori. Cand a intrat la scoala, Cristian citea cursiv texte la prima vedere ca un absolvent de clasa a IV-a (conform aprecierilor invatatorilor de la scoala). In ciuda temerilor si parerilor unora, Critsian nu s-a plictisit deloc, invatatorul dandu-I sarcini individuale de invatare, si teme de scris, fiindca acasa nu l-am invatat sa scrie de mana. El scria totusi intr-un mod ciudat copiind , desenand literele de tipar incepandu-le de unde voia el… Desi a invatat la o scoala rurala, a reusit printre primii la un liceu de elita din Iasi si la fel si la facultate .
Desi cariera lui profesionala a fost in domeniul matematicii, pasiunea pentru lectura i-a ramas.
Cred ca o explicatie a reusitelor fiului nostru este insusirea cititului la o varsta frageda. Contactul individual cu cartea, cu informatia i-a creat intotdeauna un avantaj in fata unora dintre colegi.
Poate ca o explicatie a reusitei invatarii cititului este si faptul ca tatal lui Cristian, sotul meu, este profesor de romana si invatator la baza.
Cand in tinerete, aveam mult de studiat pentru facultate, Cristian, fiul nostru e vreo 3-4 ani, ma imita , ca toti copiii si lua o carte (uneori chiar atlase geografice) pe care o aseza in fata sa si privea indelung spre ea zicand ca “invata ca mama”.
Ca sa evitam conflictul pentru aceleasi carti, i-am cautat in biblioteca o carte veche cu poze . Era o editie ilustrata a volului “Povestiri istorice (sau eroice)”, de Eusebiu Camilar. Fiecare povestire avea si cate un portret cat pagina al personajului principal. Cristian rasfoia pagina si intreba : Asta ce-i? Noi raspundeam : Asta e Decebal… Asta e Traian… Asta e Stefan cel Mare etc. Inceputul fiecarei povestiri era marcat cu o litera uriasa precum cele folosite in manuscrisele cronicilor si textelor din sec. Al XVI-XVII-lea. Cristian s-a aratat curios : asta ce-i?. I-am raspuns pentru fiecare caz in parte , pe intelesul lui : asta-i o litera, litera …., despre care ai sa inveti cand vei merge la scoala…
Dupa cateva saptamani, am observat cu surprindere si bucurie ca fiul nostru memorase nu numai numele personajelor, dar al unor litere! “ Asta-i Decebal…, asta-i C …”
El identifica literele si pe textele obisnuite, dar si in natura, printre obiecte . Coaja ramasa de la o felie de paine era un C sau un U, stelutele de grasime din supa erau o multime de O …
I-am procurat un abecedar si , doar cand dorea el, ne jucam de-a cititul ilustratiilor si treptat al literelor. Cu infinita rabdare si fara a forta copilul catusi de putin, starnindu-I curiozitatea , incurajandu-i si laudandu-i orice succes, l-am sprijinit pe Cristian sa desluseasca tainele cititului. In felul acesta putea sa urmareasca, macar si partial, si textele de pe ecranul televizorului. I-am oferit apoi in acelasi scop si alta “jucarie” : “ Dictionarul limbii romane modern “ de prin 1956 sau 58, cu multe ilustratii, desene. Cristian privea desenul, gravura si apoi se straduia sa citeasca ce scrie dedesubtul acesteia. Nu era doar un exercitiu de citire, citirea nu era un scop in sine, ci un mijloc de a-si satisface curiozitatea fireasca varstei
Progresul a fost continuu si rapid. I-am cumparat mereu carti usoare, cu texte putine si atractive, pe care le citea si recitea de nenumarate ori. Cand a intrat la scoala, Cristian citea cursiv texte la prima vedere ca un absolvent de clasa a IV-a (conform aprecierilor invatatorilor de la scoala). In ciuda temerilor si parerilor unora, Critsian nu s-a plictisit deloc, invatatorul dandu-I sarcini individuale de invatare, si teme de scris, fiindca acasa nu l-am invatat sa scrie de mana. El scria totusi intr-un mod ciudat copiind , desenand literele de tipar incepandu-le de unde voia el… Desi a invatat la o scoala rurala, a reusit printre primii la un liceu de elita din Iasi si la fel si la facultate .
Desi cariera lui profesionala a fost in domeniul matematicii, pasiunea pentru lectura i-a ramas.
Cred ca o explicatie a reusitelor fiului nostru este insusirea cititului la o varsta frageda. Contactul individual cu cartea, cu informatia i-a creat intotdeauna un avantaj in fata unora dintre colegi.
Poate ca o explicatie a reusitei invatarii cititului este si faptul ca tatal lui Cristian, sotul meu, este profesor de romana si invatator la baza.
Cand in tinerete, aveam mult de studiat pentru facultate, Cristian, fiul nostru e vreo 3-4 ani, ma imita , ca toti copiii si lua o carte (uneori chiar atlase geografice) pe care o aseza in fata sa si privea indelung spre ea zicand ca “invata ca mama”.
Ca sa evitam conflictul pentru aceleasi carti, i-am cautat in biblioteca o carte veche cu poze . Era o editie ilustrata a volului “Povestiri istorice (sau eroice)”, de Eusebiu Camilar. Fiecare povestire avea si cate un portret cat pagina al personajului principal. Cristian rasfoia pagina si intreba : Asta ce-i? Noi raspundeam : Asta e Decebal… Asta e Traian… Asta e Stefan cel Mare etc. Inceputul fiecarei povestiri era marcat cu o litera uriasa precum cele folosite in manuscrisele cronicilor si textelor din sec. Al XVI-XVII-lea. Cristian s-a aratat curios : asta ce-i?. I-am raspuns pentru fiecare caz in parte , pe intelesul lui : asta-i o litera, litera …., despre care ai sa inveti cand vei merge la scoala…
Dupa cateva saptamani, am observat cu surprindere si bucurie ca fiul nostru memorase nu numai numele personajelor, dar al unor litere! “ Asta-i Decebal…, asta-i C …”
El identifica literele si pe textele obisnuite, dar si in natura, printre obiecte . Coaja ramasa de la o felie de paine era un C sau un U, stelutele de grasime din supa erau o multime de O …
I-am procurat un abecedar si , doar cand dorea el, ne jucam de-a cititul ilustratiilor si treptat al literelor. Cu infinita rabdare si fara a forta copilul catusi de putin, starnindu-I curiozitatea , incurajandu-i si laudandu-i orice succes, l-am sprijinit pe Cristian sa desluseasca tainele cititului. In felul acesta putea sa urmareasca, macar si partial, si textele de pe ecranul televizorului. I-am oferit apoi in acelasi scop si alta “jucarie” : “ Dictionarul limbii romane modern “ de prin 1956 sau 58, cu multe ilustratii, desene. Cristian privea desenul, gravura si apoi se straduia sa citeasca ce scrie dedesubtul acesteia. Nu era doar un exercitiu de citire, citirea nu era un scop in sine, ci un mijloc de a-si satisface curiozitatea fireasca varstei
Progresul a fost continuu si rapid. I-am cumparat mereu carti usoare, cu texte putine si atractive, pe care le citea si recitea de nenumarate ori. Cand a intrat la scoala, Cristian citea cursiv texte la prima vedere ca un absolvent de clasa a IV-a (conform aprecierilor invatatorilor de la scoala). In ciuda temerilor si parerilor unora, Critsian nu s-a plictisit deloc, invatatorul dandu-I sarcini individuale de invatare, si teme de scris, fiindca acasa nu l-am invatat sa scrie de mana. El scria totusi intr-un mod ciudat copiind , desenand literele de tipar incepandu-le de unde voia el… Desi a invatat la o scoala rurala, a reusit printre primii la un liceu de elita din Iasi si la fel si la facultate .
Desi cariera lui profesionala a fost in domeniul matematicii, pasiunea pentru lectura i-a ramas.
Cred ca o explicatie a reusitelor fiului nostru este insusirea cititului la o varsta frageda. Contactul individual cu cartea, cu informatia i-a creat intotdeauna un avantaj in fata unora dintre colegi.
Poate ca o explicatie a reusitei invatarii cititului este si faptul ca tatal lui Cristian, sotul meu, este profesor de romana si invatator la baza.
|
|
* autorul declară că acest articol îi aparţine în totalitate. |
| |
|
 | Recomandă unui prieten | |
 | Top colaboratoriMai | |
 | Cele mai citite articole |
|
- 105 vizualizări
- 96 vizualizări
- 79 vizualizări
- 46 vizualizări | |
 | Gluma zilei | De mai mare rasul !
O mama isi dojeneste fiul:
- Deci, in Spania nu vrei sa te duci, in [...] |
|
 | Jocuri | Toată lumea se joacă indiferent de vârsta.
Incearcă şi tu jocurile recomandate de comunitatea noastră | Mountain Bike |
|
|
| | Pentru comunicare şi promovare în site-ul Ceimici.Ro vă rugăm să trimiteţi informaţiile şi materialele la adresa: or.araesid@araesid |
|
Comentează
Recomandă
