Sunt Alexandra...anul trecut v-am scris cate ceva despre pasiunile mele; acum am 4 ani si am evoluat. Nu sunt un copil supradotat, tot ceea ce realizez este produsul unei munci istovitoare: lucrarea in acuarela de pe peretele din baie sau cea in creion pe cartile mamei sunt doar doua exemple de incercari artistice. Uneori pictez si pe foi de hartie, iar mama si tata se arata foarte incantati de creatiile mele. Ca un artist complet – cum ii place mamei sa imi spuna – am incercat si literatura...si nu orice fel de literatura. Am adoptat latura aceea fantastica a discursului...imi place foarte mult sa vorbesc...mai ales in public. Imi place sa surprind privirile mirate ale necunoscutilor atunci cand le povestesc in amanunt despre fantoma din balcon, despre zilele mele stresante de la servici, despre cum m-am certat cu seful ultima data.

Imi aduc aminte...sa fi avut vreo sase luni...iar mama, statea toata ziulica cu mine in brate si se ruga la Dumnezeu sa vorbesc cat mai repede, ca sa se inteleaga cu mine...iata ca dorinta ei s-a implinit. Si totusi, seara, atunci cand vine vremea sa ma culc, imi tot vin idei si simt nevoia sa le impartasesc cu mama si tata...si daca m-ar lasa, as vorbi pana dimineata, fara oprire. Numai ca parintilor mei li se inchid pleoapele cateodata si imi recomanda intai politicos sa trec in pat...apoi, daca insist (si mie imi place sa insist), tata foloseste acel ton rece, amintindu-mi ca trebuie sa ma odihnesc pentru ca dimineata merg la gradinita. Si uite asa, discursul meu imi este interupt...bine ca niciodata nu imi uit ideile. Prin urmare, la gradinita imi reiau discursul; aici ma asculta toti copiii, ma asculta si doamnele educatoare...si se mira de unde imi vin atatea idei; eu va marturisesc un lucru: secretul consta in exercitiu...pentru ca nimeni nu s-a nascut vorbind!

Acum va las...tocmai a venit o vecina in vizita la mama...si am atatea sa-i povestesc!