Logo
img
img
HomeimgArticoleimgGrădiniţeimgConcursuriimgComunitateimgDesene de coloratimgVideoimgJocuriimgConversaţiiimgTeste
AcasăArticoleIn vacantaPrin RomaniaPestera Ursilor de la Chiscau
img img img img img
img
img
img
Comentează img Recomandă img
Trimite
img
Tipăreşte
img
8,98
9 voturi
2342 afisări
img
img
img
img img img img img

Pestera Ursilor de la Chiscau

Articol adăugat de Ana Zarioiu  Offline la 08 martie 2011*


In Muntii Apuseni, la 475 metri altitudine, te asteapta, pe tine, om mare, o minune a naturii. Pentru copilul meu, datorita ghidului si imaginatiei, este un loc de poveste, bantuit de fantome ale ursilor preistorici si pitici din basme.

 

Pestera Ursilor se afla la vreo 80 de km de Oradea, pe drumul spre Beius. De fapt, se trece de Beius si gasiti un indicator la vreo 10 km, cred ca in satul Sudrigiu (cam brusc si ascuns, dar va prindeti voi). Drumul este foarte prost (de la Oradea spre Beius – E79, din ce vad pe harta – este foarte prost, dar cand iesi din european este cumplit). Spre rusinea mea, caci demonstreaza ca nu traiesc prea bine infipta in realitatea Romaniei, nu credeam ca mai exista drumuri in halul asta. Este foarte adevarat ca daca are cine conduce si te uiti in jur, la peisaj si case, esti foarte fericit, pentru ca in jur este vale si deal si copaci ninsi proaspat si mi-am amintit de un citat din caietul cu expresii frumoase din scoala generala: copaci ca de zahar… iar copiii adormisera si era liniste in masina…. Si n-am intalnit decat un autobuz care cobora. Iar indicatoarele erau bine plasate; cred ca nu exista prea multe sanse sa te ratacesti.
Ajungem in satul Chiscau (comuna Pietroasa), iar sotul meu gandeste cu voce tare: “Sper sa nu inghete copiii, ca din ce-mi amintesc e ceva de mers pe jos pana la pestera” (noi am vizitat-o acum 4 ani, cu Victor mic, in port-bebe). Bineinteles, copilul aude (nu stiu daca se trezise si statea cu ochii inchisi sau asa aude el in somn si se trezeste) si zice: “De ce nu s-au gandit sa faca pestera langa parcare, mai aproape de sat, sa ajungem usor?”. Asa ca i-am povestit copilului cum e cu pesterile.
Pestera asta a fost descoperita tarziu, pentru ca nu mai are intrare naturala, in 1975, de un artificier minier (Traian Curta) care lucra la cariera de marmura. Are cam 1- 1,5 km, din care jumatate sunt amenajati pentru vizitare, iar cealalta jumatate sunt rezervatie speologica.
Oricum, o bariera ne interzice accesul, iar un pustan congelat ne cere bani de parcare si ne explica cum Pestera Ursilor este singura pestera privata din Romania “si din Europa, cred”, zice uitandu-se in alta parte, semn sigur ca nu stie, doar face pe grozavul. “Parcarea este a Primariei, asa ca nu are legatura cu pestera si trebuie s-o platiti.”, spune el in chip de scuza cand sotul meu ii intinde banii.
De la bariera se urca vreo 100 de metri pe un drum serpuit, plin de tarabe goale (este miercuri si e tare frig) sau pe scari, curatate frumos de zapada. Si se ajunge la intrare, unde platim 10 lei pentru copil (pentru bebe nu mi-a luat bani….) si 15 lei pentru adult. Ne uitam in toate partile – toaleta, cafenea, intrare. OK.
Urcam si ne asteapta ghidul. Desi suntem singurii turisti, ghidul nu pare deranjat, nici nu se stramba si se poarta minunat cu copilul nostru. Ulterior aflam de la niste prieteni localnici ca e speolog. Ne intreaba daca am mai vazut Pestera Ursilor si se concentreaza pe Victor cand afla ca am mai fost, povestind din cand in cand si raspunzandu-ne la intrebari fara probleme.
Partea deschisa vizitatorilor este luminata si sunt facute un fel de pasarele pe unde putem merge. Din loc in loc sunt puse garduri de plasa, “sa nu ia turistii stalactitele subtirele”, ne explica ghidul.
Partea care este rezervatie stiintifica este strabatuta de un curs mititel de apa.
Sunt aproximativ 10 grade Celsius, ceea ce ne face sa transpiram (afara sunt cam -10).
Nici nu stiu ce sa va povestesc mai intai. Nu stiu daca sa va spun datele stiintifice sau sentimentele mele sau povestile pe care le-a trait si inca le traieste copilul meu.
Date stiintifice: partea vizitabila are 3 galerii: Galeria Oaselor (pe unde se intra) in care au descoperit oase de urs de caverna perfect conservate de la ultima glaciatiune si tot felul de urme ale acestora (culcusuri de gestatie, urme ale labelor sau ghearelor), Galeria Emil Racovita – stalactite, stalagmite, coloane, diferite formatiuni de pestera, lacuri cu nuferi de piatra si alte minuni si Galeria Lumanarilor (pe unde se iese). Majoritatea sunt albe; din loc in loc sunt colorate in maro-roscat de minereul de fier. Si au nume foarte comerciale, care m-au scos din sarite si mi-au taiat din vise, dar care la copilul de 5 ani au mers: racheta, casuta piticilor, sacul lui Mos Craciun, bradut cu zapada, ursul care voia sa fuga si a ramas intepenit… Si tot felul de date stiintifice, cu insecte, crustacee si arahnide, muschi de lumina artificiala si bolovani care au inchis ursii inauntru.
Ce-am simtit: o exaltare bolnava. Eram inconjurata de sculpturi albe, de liniste si apa picurand psihedelic. Dantele de piatra ce continuau sa creasca neobservat langa mine, in toate partile, oase nemiscate ale animalelor moarte cu atat de mult timp in urma incat noi, oamenii, nici nu eram pe lista evolutiei. Ghidul ce parea din alta lume, parca adus de o masina a timpului in trecutul in care eu traiam cu viteza de crestere a pietrei.
Cum a vazut copilul meu: fantome de ursi care se cocoata pe draperiile de piatra; Baba Cloanta invinsa de robotii cei buni, condusi de el, cu o sabie luminoasa in mana, printre coloanele fantastice, mai mari ca el. Casuta piticilor, unde se odihneste din cand in cand Mos Craciun in drumul lui din Ajun. A urcat si a coborat pe pasarele, convins ca daca va calca alaturi va deranja spiritele pesterii, a gonit balaurii si m-a rugat sa mai venim.
Am iesit din pestera undeva sus si am coborat aproape in liniste pana la masina. De fapt, singurul lucru pe care l-am vorbit a fost despre urmele de iepuri si veverite din zapada.
In pacare era o batranica ce vindea placinte calde cu mere si branza dulce (un fel de poale in brau) si sirop de brad, coacaze si alte deastea. Am mancat placintele in masina, hurducaindu-ne pe drumul prost, multumiti cu totii de aventura.
 


* autorul declară că acest articol îi aparţine în totalitate.
img img img img img
img
img
img
img
img
img
img img img img img
img img img img img
img
img
img
Comentarii
Răspunde

img img img img img
img
img
img
Atenţie
- Trebuie să te autentifici pentru a putea scrie comentarii
- Nu ai cont? Click aici pentru inregistrare

- Toţi membrii de pe Diseara.Ro se pot loga pe acest site folosind aceleaşi date de utilizator pentru a comenta
img
img
img
img img img img img
Comentariul tău:
- Toţi membrii de pe Diseara.Ro se pot loga pe acest site folosind aceleaşi date de utilizator pentru a comenta
Click aici pentru a te autentifica
img
img
img
img img img img img
Articole similare:
Gheizerele Islandei -...,  Esti atent la ce...,  Statiunea Lepsa si...,  PIZZE MICI PENTRU PITICI,  Cei doi spiridusi,  Din prea multa dragoste ?,  Darul Piticilor,  Tare-i greu sa fii copil...,  Povestea ghioceilor,  Duni, piticul povestitor,  Scufita Rosie,  Iepurasul cel Haios,  Elefantelul curios,   Tichia fermecata,  Copilaria, varsta...,  Povestea Broastei...,  Povestea lui Iancu-Ioan,  Vaporul dragostei,  Pestisorul de aur,  Povestea cuvantului

 
SUS