| |
|
| |
Despre siguranta copilului in Bucuresti si nu numai.
Cu siguranta sunt depresiva.
O prietena, care intamplator este psiholog (nu psihiatru, insista ea de fiecare data) mi-a spus ca unul dintre primele semne de depresie este ca incepi sa vezi jumatatea goala a paharului de fiecare data (pana aici as fi fost doar pesimista) si sa te gandesti la sange si moarte in mai toate conditiile. Constatasem ca am devenit destul de anxioasa, asa ca m-am analizat si am ajuns la concluzia ca sunt depresiva. Va voi povesti mai jos si sunt convinsa ca ajungeti la aceeasi concluzie.
O dimineata obisnuita in Bucuresti. Toata noaptea imi latrase cainele pentru ca pisicile vecinului au umblat pe acoperis miorlaind, iar pe straduta pe care stau se auzeau claxoane si injuraturi. Vecinul ii studia linistit, fumandu-si tigara si intrebandu-se, ca de fiecare data, de ce n-or face-o cu sens unic.
Tot ca de obicei, ma grabesc cu copilul la gradinita. Masini parcate pe trotuar, ne strecuram cu greu printre ele. Cand am dat de un camion care ocupa tot spatiul, ne uitam atenti in toate partile si coboram pe carosabil. Ca din senin, tasneste pe langa noi o motocicleta. Tresarim violent si ne continuam drumul. O fi zona rezidentiala, dar nicaieri nu scrie ca ar trebui sa mearga cu 30 de kilometri la ora. Bine ca nu a dat peste noi. Frunze galbene, toamna, placut afara, chiar soare. Fiul meu isi tarsie picioarele prin gramezile fosnitoare si multicolore, fredonand ceva. Il tin de mana si ma gandesc sa nu fie si mizerie de caine prin frunzele alea. Nu, e doar un canal fara capac. Il vad in ultima clipa si il smucesc violent de mana, tragandu-l din fata pericolului.
Il las la gradinita, intrebandu-ma ce efect o avea afisul de pe usa “Din cauza posibilei infestari cu gripa AH1N1 va rugam sa nu va aduceti copilul la gradinita in caz ca tuseste sau ii curge nasul.” Oricum, in fiecare zi ma intampina un cor de tusete, iar cei mici sunt tot timpul cu nasurile murdare.
La pranz, ma duc sa iau copilul si iesim in parc. Ne latra, linistit si deloc fioros, un caine maidanez. Imi si inchipui cum imi musca copilul de picior si curge sange si eu nu pot sa-l opresc. Ma intreb unde o fi cel mai apropiat spital. Dar intre timp, ne-am indepartat de el. Ajungem in parc, iar aici depresia mea pare sa se adanceasca. Sunt 3 locuri de joaca (sau 4, ca nu sunt sigura daca aleea desparte locul de joaca in doua parti sau creeaza doua diferite). Copilul meu alearga ca scapat din pusca (stiam ca l-am lasat la gradinita, nu inchis in dulap…). Aud ceva ce aduce cu un marait de monstru. Ma intorc brusc, vad si urlu: “Victoooor, pe iarba, repede!!!!” Tractorul cu remorca trece cu 50 km la ora pe langa copilul meu si in injuraturile mamicilor din parc. Imi apuc copilul de mana si nu-i dau drumul decat cand ajungem la locul cu leagane si nisip. Si bucati mari de fier-beton care tin scrancioburile si toboganele… Sigur n-or sa iasa din pamant si n-or sa se rastoarne, dar, fereasca Dumnezeu, daca da cu capul de ele, nu cred ca se mai ridica. Se da pe tobogan, iar eu privesc cum si agata pantalonii, pentru ca-i rupt si ma bucur ca ajunge intreg jos, unde il asteapta o alta bucata rupta. Vrea sa se invarta intr-o chestie care scartie ingrozitor, asa ca, impreuna cu alte doua mamici, muncim sa ne facem copiii fericiti. “Aseara a cazut cu leagan cu tot o fetita, acolo, sus, pe deal. Nu stiu ce-i cu ea, ca au fugit la spital. Curgea atata sange.” Nu mai aud ce zice; am pielea de gaina si transpiratie rece pe tample. E clar ca nu stau bine cu nervii.
Dupa vreun sfert de ora, reusesc sa-mi iau copilul de acolo, sa dam un tur de lac. Dar lacul nu are peste tot gardut, in schimb vad o cruce cu un baiat de 14 ani care s-a inecat acum vreo 5-6 ani acolo. Ma simt neputincioasa si obosita.
Parcul este plin de copii si nu vad nici o mamica ingrozita ca mine. Si asta e doar o mica parte a spaimelor mele zilnice. Nu v-am povestit de gandacii din spitale si maternitate, de untul mucegait cumparat si inca in termen de valabilitate, de un tobogan inalt, dar cu prima imbinare, aia de sus, miscandu-se cumplit la fiecare copil care se arunca in jos, de poluare, de educatoare care zbiara si copii frustrati… Deci este evident. Sufar de depresie si trebuie sa ma tratez.
Sau poate ar trebui sa invat sa traiesc in Bucuresti?
|
|
* autorul declară că acest articol îi aparţine în totalitate. |
| |
| Articole similare: |
| Parcul Prater - Viena,..., Frica de gradinita, Flora si fauna din jurul..., Prima zi de gradinita, Ce nu cauzeaza pierderea..., La revedere gradinita!, Tare-i greu sa fii copil..., Început de grădiniţă, Gradinita de acasa, Cand vorbirea intarzie..., Arenele de Joacă..., Curiozitati din natura, Saptamana Portilor..., Hai sa ne plimbam..., Plitvice - tinutul..., Papusile Rubens Barn , Tokyo DisneyLand, Unde pleci, mami?, Elk Island, un cadou cat..., Port Aventura - Spania |
|
 | Recomandă unui prieten | |
 | Top colaboratoriMai | |
 | Cele mai citite articole |
|
- 75 vizualizări
- 73 vizualizări
- 62 vizualizări
- 37 vizualizări | |
| Uite ca si cainii pot face surfing !
|
 | Gluma zilei | Lastunul olteanului
Un oltean se duce cu Lastunul la service:
- Reparati-mi, va rog, [...] |
|
 | Jocuri | Toată lumea se joacă indiferent de vârsta.
Incearcă şi tu jocurile recomandate de comunitatea noastră | Snow Line |
|
|
| | Pentru comunicare şi promovare în site-ul Ceimici.Ro vă rugăm să trimiteţi informaţiile şi materialele la adresa: or.araesid@araesid |
| |
|
|
|
|
Comentează
Recomandă
